Am închis ochii. Timp de douăzeci de ani, numele acela fusese o cameră încuiată în mine. Nu-i rostisem niciodată numele în fața Ilincăi. Nu-i povestisem despre verile petrecute pe malul râului Charles, despre garsoniera mică în care Radu desena clădiri pe șervețele sau despre seara în care îmi pusese un inel din sârmă pe deget și îmi promisese că vom construi împreună o casă cu feronerie mari.
Ilinca și-a șters repede obrazul.
— Mama mi-a interzis să-l mai văd pe Luca.
Fiica noastră i-a arătat fotografia. În clipa în care Victor a văzut chipul băiatului, mâna i-a rămas suspendată deasupra telefonului. A fost doar o fracțiune de secundă. Dar eu îl cunoșteam prea bine. Am văzut spaima.
— În metrou.
— Aproape nimic. De ce vă purtați amândoi ca și cum ar fi un criminal?
Victor luă telefonul și mări fotografia.
— Trebuie să închei relația.
Relația? strigă Ilinca. Am ieșit împreună de trei ori!
— Atunci îți va fi ușor.
— Nu aveți niciun drept!
Victor ridică vocea.
— Cât timp locuiești în casa mea și eu îți plătesc studiile, vei respecta ce spun!
În ochii Ilincăi apărură lacrimi.
— Nu e casa ta, tată. Este și casa mamei.
— Du-te în cameră.
— Vreau să știu cine este Radu Ionescu.
Liniștea căzu atât de brusc, încât am auzit zgomotul încălzitorului pornind în perete. Victor se întoarse spre mine.
— I-ai spus?
— Nu a trebuit. Băiatul din fotografie este fiul lui.
— Nu știm asta.
— Poartă numele lui. Și îi seamănă ca o fotografie scoasă dintr-un sertar.
Ilinca ne privea când pe unul, când pe celălalt.
— Cine a fost Radu?
Victor își slăbi nodul cravatei.
— A fost prima mea iubire, am spus.
Ilinca a încremenit.
Victor s-a întors spre mine cu o furie rece.
— Nu era nevoie să-i spui.
— Era nevoie acum douăzeci de ani să-mi spui adevărul.
Descoperiri neașteptate
Chipul lui se schimonosi pentru o clipă.
— Ce adevăr?
Am arătat spre fotografie.
— Acela de care te-ai speriat.
Ilinca își luă geaca de pe spătarul scaunului.
— Nu mai pot sta aici.
— Unde pleci? întrebă Victor.
— La Luca.
Victor o apucă de încheietură.
— Nu te duci nicăieri.
— Dă-i drumul, am spus.
— Ana, nu te amesteca.
— Este fiica mea.
— Este și fiica mea!
Ilinca se smulse.
— Atunci comportă-te ca un tată, nu ca un paznic.
A ieșit trântind ușa.
Victor se repezi spre hol, dar m-am așezat între el și ieșire.
— De ce ți-e frică?
— De un băiat care se folosește de fiica noastră.
— Cum știi că se folosește de ea?
— Pentru că oamenii ca Radu nu fac nimic întâmplător.
— Radu este mort.
— Și-a trimis fiul.
Am simțit cum mi se răcește sângele.
— Ca să facă ce?
Victor nu răspunse.
Telefonul meu vibră pe masă. Era un mesaj de la un număr necunoscut.
„Doamnă Munteanu, mă numesc Luca Ionescu. Ilinca mi-a spus că ați recunoscut chipul tatălui meu. Vă rog să nu o pedepsiți. Nu ea v-a ascuns adevărul. Eu v-am căutat intenționat, dar nu mi-am imaginat că mă voi îndrăgosti de fiica dumneavoastră.”
Sub mesaj se afla fotografia unei chei vechi și a unui plic îngălbenit pe care era scris numele meu. M-am uitat la Victor. El nu mai privea telefonul. Privea cheia. Iar teama din ochii lui mi-a spus că știa exact ce deschidea.
Adevărul din spatele minciunilor
L-am întâlnit pe Luca în dimineața următoare, într-o cafenea mică de lângă stația Harvard Square. Am plecat înainte ca Victor să se trezească. Sau cel puțin înainte să admită că era treaz. Îl auzisem mișcându-se prin birou aproape toată noaptea, deschizând sertare și vorbind în șoaptă la telefon.
Când am ieșit din casă, mașina lui Ilinca nu era în față. Nu răspunsese la apeluri, dar îmi trimisese un mesaj scurt.
„Sunt în siguranță. Nu mă întorc până nu-mi spuneți adevărul.”
În cafenea mirosea a pâine prăjită și lână udă. Afară, zăpada murdară se strânsese la marginea trotuarului, iar oamenii intrau grăbiți, scuturându-și umbrelele. Luca stătea la o masă din spate. Când s-a ridicat, mi s-au tăiat picioarele.
O întâlnire emoționantă
Nu era doar asemănarea din fotografie. Își înclina capul exact cum o făcea Radu când încerca să ghicească dacă eram supărată. Avea aceleași degete lungi și aceeași cicatrice mică deasupra sprâncenei drepte.
— Doamnă Munteanu?
Vocea lui era diferită. Mai gravă. Mai prudentă. M-am așezat fără să-i întind mâna.
— Unde este fiica mea?
— La colega ei de cameră. Nu este cu mine.
— De ce ai abordat-o?
Luca își coborî privirea.
— I-am văzut numele pe mapa cu desene. Ilinca Munteanu. Tata păstrase o fotografie cu dumneavoastră și numele Victor Munteanu apărea în actele lui.
— Ai știut imediat cine era?
— Am bănuit. Am ajutat-o să adune foile și am întrebat-o dacă Ana Munteanu era mama ei.
Adevăruri dureroase
— Nu i-ai spus că ai căutat-o intenționat.
— Ai mințit-o.
Cuvintele mele îl făcură să tresară.
— Atunci nu ești cu nimic mai bun decât oamenii despre care susții că vrei să-mi vorbești.
Luca își împreună mâinile pe masă.
— Aveți dreptate.
Nu încercă să se apere. Tocmai asta mă dezarmă pentru o clipă. Scoase din rucsac un plic gros, legat cu o panglică cenușie.
— Tata a murit acum trei ani, de cancer pancreatic. În ultimele lui luni a încercat să vă găsească. Nu știa că locuiți încă în Massachusetts, fiindcă foloseați numele de familie al soțului.
— De ce nu m-a căutat mai devreme?
— A făcut-o.
Împinse plicul spre mine.
Înăuntru erau zeci de scrisori. Unele purtau timbre vechi. Altele fuseseră returnate, cu adrese tăiate și ștampile roșii. Toate erau adresate mie.
Am deschis-o pe cea de deasupra.
A teljes főzési lépésekért lapozz a következő oldalra, vagy kattints a Megnyitás gombra (>), és ne felejtsd el MEGOSZTANI a Facebook-ismerőseiddel.
